Când ceața coboară pe munte
Și-alături de ea, înserarea,
Nu-i nimenea să mă asculte
Și-mi crește în piept întristarea. .

Iar inima-mi prinde a plânge
Sub ale durerii săgeți
Și simt cum și duhu-mi se frânge
Ca prins între patru pereți...

Închis mi-e din nou infinitul. .
Și cum sunt doar lut trecător,
Mă-ntreb: cum pot eu trece vidul
Ca grabnic s-ajung în splendori? . .

Căci nu văd spre cer nicio scară
Și nici tăinuite poteci. .
Această prăpastie amară
E fără putință s-o treci. .

Urcând către culmea înaltă
Din vale am tot suferit,
Dar văd că genunea așteaptă
Să-nghită un suflet trudit...

Mai pot eu avea vreo speranță?
Să cred că mai pot fi salvat?
O, nu, nu mai am siguranță:
Mă simt părăsit, lepădat...

Și totuși, un susur subțire
Ajunge la mine ușor,
De-acolo, de sus, din mărire,
Din Țara eternelor flori!

Atât de sublim mă-nfășoară
Mireasma divină din cer! . .
Simt dragostea Domnului iară
Și-n suflet din nou prind puteri!

Iar inima-mi se-nviorează
Căci Domnul, al ei Creator
Îi spune că-n El o păstrează
Și-o umple de veșnicul dor!

Și cum să nu prindă putere
Când El îmi vorbește acum?
Precum picuri sfinte de miere
Cuvintele Sale îmi spun:

-Eu sunt ne-ncetat lângă tine,
De-aceea fii tare mereu!
Nu crede în șoapte străine
Și nu te-nfrica, dragul meu!

Acum, că sfârșită ți-e calea,
Rămâi dar, pe munte, smerit
Și nu mai privi către valea
În care ai tot suferit!

Nu-s căi și nici scări înspre slavă
Odată pe culme ajuns,
De-aici, de acum, doar așteaptă
Aripi ca să zbori în cer, sus!

Rămâi, așadar, lângă Mine,
Pe munte, aproape de nori,
Curând vei intra în mărire:
Mai fii doar puțin răbdător!